Ce înseamnă traumă psihologică?

Dimineață, într-un autobuz aglomerat. Șoferul frânează brusc, câțiva pasageri se prind mai bine de bare, cineva oftează, apoi fiecare își vede de drum.

Pentru majoritatea oamenilor, momentul se încheie în câteva secunde.

Pentru Ioana, însă, lucrurile sunt puțin diferite. În urmă cu câteva luni, a trecut printr-un accident rutier grav. De atunci, anumite situații din trafic îi provoacă o teamă greu de controlat. Știe că autobuzul s-a oprit în siguranță. Vede că ceilalți pasageri sunt liniștiți. Totuși, are nevoie de ceva timp ca să se calmeze.

Și apare întrebarea aceea pe care oamenii și-o pun uneori, dar nu prea îndrăznesc să o rostească:

„De ce reacționez așa, dacă știu că acum nu mi se întâmplă nimic?”

Nu înseamnă neapărat că Ioana are o tulburare psihică. Nu putem stabili asta dintr-o întâmplare și, cu atât mai puțin, dintr-un articol.

Dar situația ne ajută să înțelegem un lucru important despre trauma psihologică: faptul că o experiență s-a încheiat nu înseamnă că toate reacțiile legate de ea dispar în aceeași zi.

Trauma nu este doar ceea ce s-a întâmplat

Când auzim cuvântul „traumă”, ne gândim adesea la evenimente foarte grave: accidente, dezastre, violență, abuzuri sau situații în care viața ori siguranța unei persoane a fost amenințată.

Acestea sunt exemple importante de experiențe potențial traumatizante.

Dar, atunci când vorbim despre trauma psihologică, trebuie să ne uităm și la felul în care persoana a trăit experiența și la efectele pe care aceasta le poate avea ulterior.

Administrația americană pentru servicii de sănătate mintală și dependențe, SAMHSA, folosește în explicarea traumei trei elemente: evenimentul sau împrejurările, experiența subiectivă a persoanei și efectele asupra vieții sale.

Cu alte cuvinte, nu privim numai ce s-a întâmplat, ci și ce a însemnat acel lucru pentru omul implicat.

O experiență poate produce teamă intensă, neputință sau pierderea sentimentului de siguranță. Uneori este vorba despre un singur eveniment. Alteori despre situații amenințătoare care se repetă.

Iar urmările pot influența somnul, concentrarea, relațiile, capacitatea de a avea încredere în ceilalți sau felul în care persoana se raportează la lumea din jur.

Asta nu înseamnă că orice dificultate emoțională trebuie numită traumă.

Înseamnă că, pentru a înțelege trauma, nu este suficient să întrebăm doar „Ce ai pățit?”.

Trebuie să înțelegem și ce efecte a avut experiența asupra persoanei.

De ce doi oameni pot trece prin aceeași situație și pot reacționa diferit?

Imaginează-ți două persoane implicate în același accident.

După un timp, una dintre ele începe să circule din nou fără dificultăți semnificative. Cealaltă simte neliniște când urcă într-o mașină, evită anumite drumuri și are probleme cu somnul.

Ar fi foarte simplu să concluzionăm că prima este mai puternică, iar a doua mai sensibilă.

Ar fi și greșit.

Felul în care răspundem unor experiențe amenințătoare este influențat de mai mulți factori. Contează împrejurările, experiențele anterioare, starea de sănătate, resursele personale și sprijinul disponibil după eveniment.

O persoană care are oameni de încredere alături poate trece printr-o perioadă dificilă în condiții diferite față de cineva care se simte singur sau se confruntă deja cu alte probleme.

Nu există o competiție a rezistenței psihologice.

Și nici o regulă potrivit căreia doi oameni care au trecut prin aceeași experiență trebuie să reacționeze la fel.

Atunci când îi spunem cuiva „Dar și eu am trecut prin asta și n-am pățit nimic”, nu demonstrăm că problema lui este imaginară.

Demonstrăm doar că am avut experiențe diferite.

Ce se poate schimba după o experiență amenințătoare?

Uneori, primele schimbări sunt destul de ușor de observat.

Persoana doarme mai prost, se concentrează cu dificultate sau se sperie mai ușor decât înainte. Poate evita anumite locuri ori situații care îi amintesc de ceea ce s-a întâmplat.

Alteori devine mai iritabilă sau simte că îi este greu să se relaxeze, chiar și în momente în care nu există un pericol imediat.

Sistemele prin care organismul răspunde la amenințări ne ajută să reacționăm rapid atunci când suntem în pericol. După unele experiențe, reacțiile de alertă pot continua să apară și în situații care seamănă cu cele trăite anterior, deși pericolul nu mai este prezent.

De aceea, o persoană poate înțelege rațional că se află în siguranță și, în același timp, poate simți o teamă intensă.

Dar există și oameni care nu manifestă asemenea reacții sau ale căror dificultăți se reduc treptat.

Nu fiecare schimbare de dispoziție sau fiecare noapte nedormită indică o traumă. Îngrijorarea, lipsa somnului ori anumite reacții fizice au mai multe explicații posibile.

Așa cum nu diagnosticăm o tulburare de anxietate după o zi agitată, nu diagnosticăm nici o problemă legată de traumă după o singură reacție.

Contează contextul, durata, intensitatea și efectele asupra vieții de zi cu zi.

Nu orice experiență dureroasă este o traumă psihologică

În conversațiile obișnuite și pe rețelele sociale, cuvântul „traumă” a ajuns să descrie situații foarte diferite.

O despărțire dureroasă, o ceartă cu un prieten, o critică primită la serviciu sau o dezamăgire importantă pot fi descrise uneori drept experiențe traumatizante.

Nu avem nevoie să negăm suferința cuiva pentru a păstra precizia termenilor.

O experiență poate fi foarte dureroasă fără să fie potrivit să o clasificăm automat drept traumă psihologică. În același timp, experiențele nu pot fi judecate doar după cât de spectaculoase par din exterior.

Să presupunem că un coleg îți povestește că a trecut printr-o perioadă dificilă, iar tu consideri că situația nu era atât de gravă.

Ai putea să îi spui că alții au probleme mai mari.

Numai că existența altor probleme, oricât de serioase, nu reduce automat suferința celui din fața ta.

Putem discuta riguros despre traumă fără să transformăm durerea oamenilor într-un concurs.

Și putem asculta o experiență dificilă fără să îi aplicăm imediat o etichetă clinică.

Trauma psihologică și PTSD nu sunt același lucru

Aici apare una dintre cele mai importante confuzii.

PTSD este abrevierea în engleză pentru tulburarea de stres posttraumatic. Vorbim despre o afecțiune de sănătate mintală care poate apărea după expunerea la evenimente extrem de amenințătoare sau îngrozitoare și care necesită o evaluare de specialitate.

Persoanele afectate pot avea amintiri involuntare tulburătoare, pot evita lucruri care le amintesc de experiență și pot trăi cu o stare persistentă de alertă, chiar și atunci când pericolul nu mai există.

Aceste dificultăți ajung să producă suferință semnificativă și să interfereze cu activitățile cotidiene.

Dar majoritatea oamenilor expuși unor evenimente potențial traumatizante nu dezvoltă PTSD.

Organizația Mondială a Sănătății și Institutul Național de Sănătate Mintală din Statele Unite explică faptul că multe reacții de stres se diminuează în timp, fără să evolueze către această tulburare.

Asta nu înseamnă că experiența a fost lipsită de importanță.

Înseamnă că trauma, reacțiile de stres după un eveniment dificil și diagnosticul de PTSD trebuie diferențiate.

Și mai înseamnă că nu putem identifica PTSD doar pentru că o persoană tresare la un zgomot sau evită o anumită situație.

Un atac de panică, de exemplu, poate avea mai multe explicații și nu reprezintă, de unul singur, dovada unei traume.

De ce uneori evităm lucrurile care ne amintesc de experiența dificilă?

Să revenim la exemplul cu accidentul.

Pentru Ioana, ar putea părea firesc să evite autobuzul sau anumite trasee. Dacă o situație îi provoacă neliniște, alegerea de a nu se mai confrunta cu ea îi poate aduce o ușurare imediată.

Și nu este greu de înțeles de ce.

Când ceva ne sperie, vrem să ne îndepărtăm de acel lucru.

Problema apare uneori atunci când evitarea se extinde și începe să restrângă tot mai mult viața persoanei. Un traseu devine mai multe trasee. O călătorie amânată devine dificultatea de a mai pleca de acasă în anumite condiții.

Asta nu înseamnă că omul trebuie împins să se confrunte singur cu toate situațiile care îl sperie.

Și nici că orice evitare este greșită. Dacă există un pericol real, protejarea siguranței personale rămâne prioritară.

Când teama persistă și începe să îți afecteze activitățile obișnuite, un specialist poate evalua situația și te poate ajuta să găsești o abordare potrivită.

Nu este nevoie de provocări improvizate sau de recomandarea bine intenționată „Hai, că n-ai nimic!”.

Când experiențele dificile se repetă

Nu toate experiențele potențial traumatizante sunt evenimente izolate.

Unele persoane trăiesc perioade îndelungate într-un mediu în care se simt amenințate, nesigure ori lipsite de control asupra propriei vieți.

În asemenea situații, problema nu se rezumă la o singură amintire.

Poate exista o preocupare continuă pentru siguranță, o dificultate de a avea încredere în ceilalți sau sentimentul că trebuie să fii permanent atent la ceea ce se întâmplă în jur.

Dar nici aici nu este potrivit să stabilim automat un diagnostic.

Și, mai ales, nu este suficient să îi recomandăm persoanei să își schimbe felul de a gândi, ignorând condițiile reale în care trăiește.

Dacă situația amenințătoare continuă, siguranța și sprijinul practic sunt esențiale.

Nu poți cere cuiva să se relaxeze într-un mediu în care are motive concrete să se teamă.

Ce îi spui unui om care a trecut printr-o experiență dificilă?

Uneori, dorința de a ajuta ne face să ne grăbim.

Încercăm să oferim explicații, să găsim partea pozitivă sau să convingem persoana că ar fi bine să nu se mai gândească la ce s-a întâmplat.

Apar replicile cunoscute:

„Trebuie să fii puternic.”

„Încearcă să uiți.”

„Important este că a trecut.”

Numai că omul din fața noastră nu are întotdeauna nevoie de o concluzie.

Uneori are nevoie să fie ascultat fără să i se ceară să povestească mai mult decât dorește.

Poți să îl întrebi de ce sprijin are nevoie. Poți să îl ajuți cu o problemă practică. Poți să îi respecți ritmul și să accepți că nu este pregătit să discute toate detaliile.

Iar dacă îți spune că nu vrea să vorbească despre experiența respectivă, nu este nevoie să îl convingi că discuția i-ar face bine.

Sprijinul nu înseamnă să preiei controlul asupra poveștii altcuiva.

Înseamnă să îi oferi respect, disponibilitate și posibilitatea de a alege ce vrea să împărtășească.

Când merită să ceri ajutor specializat?

Nu există o obligație de a merge la terapie după fiecare experiență dificilă.

Mulți oameni se recuperează treptat cu ajutorul resurselor personale, al relațiilor de sprijin și al revenirii la activitățile obișnuite.

Dar dacă dificultățile nu se ameliorează, se agravează sau încep să îți afecteze somnul, relațiile, serviciul ori viața de zi cu zi, merită să discuți cu un profesionist.

Un medic sau un specialist în sănătate mintală poate evalua situația, inclusiv posibilitatea altor explicații pentru simptome.

Pentru persoanele care dezvoltă PTSD există intervenții psihologice cu eficiență demonstrată, descrise în ghidurile OMS și NICE. Alegerea lor trebuie făcută în urma unei evaluări, nu pe baza unei liste de simptome găsite pe internet.

Dacă nu știi de unde să începi, avem și un articol despre când să mergi la psiholog.

A cere ajutor nu înseamnă că experiența te-a învins.

Înseamnă că ceea ce trăiești merită înțeles și că nu trebuie să găsești singur toate răspunsurile.

Să mergi mai departe nu înseamnă să ștergi trecutul

Poate că ne-ar plăcea să existe un buton prin care să eliminăm toate amintirile dureroase.

Să apăsăm pe el într-o luni dimineață și să ne continuăm viața fără ca experiențele dificile să mai aibă vreun ecou.

Dar viața psihică nu funcționează ca un telefon din care ștergi o fotografie și eliberezi spațiu.

Recuperarea nu presupune neapărat să uiți ce s-a întâmplat.

Poate însemna ca amintirea să nu îți mai provoace aceeași suferință, să te poți întoarce la activități importante pentru tine sau să te simți din nou în siguranță în situații pe care le evitai.

Pentru unele persoane, lucrurile se îmbunătățesc treptat. Pentru altele, este nevoie de timp și de sprijin profesional.

Nu există o cronologie identică pentru toți.

Iar când cineva spune că o experiență încă îl afectează, întrebarea utilă nu este „Cum de n-ai trecut peste până acum?”.

Poate fi, pur și simplu:

„Ce ți-ar fi de ajutor în perioada asta?”

Uneori, de aici începe o conversație care chiar contează.