Atacul de panică: ce se întâmplă în corp?

Este o zi obișnuită. Ești în autobuz, te întorci de la serviciu și te gândești ce ai de făcut când ajungi acasă. Nimic spectaculos. Oamenii din jur își verifică telefoanele, cineva vorbește prea tare, iar șoferul frânează cu entuziasmul specific transportului în comun.

Și, dintr-odată, ceva se schimbă.

Îți simți inima bătând mai repede. Respirația devine ciudată, de parcă aerul nu ți-ar mai ajunge. Încerci să inspiri mai mult, dar senzația nu dispare. Te ia cu amețeală, îți simți mâinile reci și începi să te întrebi ce se întâmplă cu tine.

Te uiți în jur. Nimeni nu pare să observe nimic. Autobuzul merge mai departe, oamenii discută, cineva râde la un videoclip.

Iar tu ai impresia că organismul tău tocmai a decis să intre într-o situație de urgență.

Primul impuls este să cauți o explicație. Oare am o problemă cu inima? Mi-a scăzut tensiunea? De ce respir așa? Dacă mi se face rău aici, între toți oamenii aceștia?

Pe măsură ce te sperii, senzațiile devin și mai intense.

Inima bate și mai repede. Respirația se accelerează. Începi să te concentrezi asupra fiecărei schimbări din corp, încercând să îți dai seama dacă lucrurile se agravează.

Câteva minute mai târziu, intensitatea începe să scadă. Rămâi obosit, nedumerit și cu o întrebare la care nu știi ce să răspunzi.

Ce naiba a fost asta?

Dacă simptomele au făcut parte dintr-un atac de panică, explicația este mai puțin misterioasă decât experiența în sine. Nu este însă ceva ce putem diagnostica dintr-o poveste sau dintr-un articol, fiindcă și alte probleme medicale produc manifestări asemănătoare.

Așa că merită să înțelegem ce face organismul, de ce se întâmplă și ce putem face atunci când asemenea episoade apar.

Corpul are un sistem de alarmă. Uneori se declanșează fără pericol.

Imaginează-ți că traversezi strada și observi o mașină apropiindu-se cu viteză.

Nu stai să analizezi în detaliu situația. Nu îți scoți telefonul să cauți un articol despre siguranța rutieră. Reacționezi.

Inima începe să bată mai repede, mușchii se încordează, atenția se concentrează asupra pericolului și organismul se pregătește să acționeze.

Este răspunsul cunoscut drept „luptă sau fugi”, o reacție biologică prin care corpul se mobilizează în fața unei amenințări.

Sistemul nervos autonom, care controlează multe funcții fără să îi dăm instrucțiuni conștiente, participă la această reacție. Componenta sa simpatică se activează, iar substanțe precum adrenalina contribuie la modificările pe care le simțim.

Inima bate mai repede pentru a susține efortul. Respirația se schimbă. Mușchii devin mai pregătiți pentru acțiune. Organismul își redistribuie resursele pentru a răspunde situației.

În fața unei mașini care se apropie, reacțiile acestea au un rost evident.

Dar ce se întâmplă dacă un mecanism asemănător se activează atunci când stai liniștit într-un autobuz, într-un magazin sau pe canapea?

Poți ajunge să simți o mobilizare fizică intensă fără să identifici un pericol care să o justifice.

Institutul Național de Sănătate Mintală din Statele Unite, NIMH, descrie atacurile de panică inclusiv prin ideea unei alarme care se declanșează atunci când nu există o amenințare clară.

Nu înseamnă că organismul s-a stricat.

Înseamnă că reacția de alarmă și felul în care sunt interpretate senzațiile fizice pot ajunge să se amplifice reciproc.

Iar asta explică de ce un atac de panică este atât de convingător pentru persoana care îl trăiește.

Senzațiile sunt reale. Inima chiar bate mai repede, respirația chiar se modifică, amețeala este resimțită fizic.

Nu îți imaginezi că se întâmplă ceva în corp.

Dificultatea apare atunci când aceste senzații ajung să fie interpretate ca semnele unui pericol imediat.

De ce bate inima atât de tare? Și de ce nu mai respir normal?

Să luăm lucrurile pe rând, fără să transformăm articolul într-un curs de fiziologie.

Atunci când sistemul de alarmă al organismului se activează, ritmul cardiac poate crește. Unele persoane simt bătăile inimii în piept, în gât sau pur și simplu devin brusc conștiente de fiecare pulsație.

Pentru cineva care nu a mai trecut prin asta, experiența poate fi alarmantă.

Mai ales dacă apare fără un motiv evident.

Respirația poate deveni mai rapidă sau mai profundă decât are nevoie organismul în momentul respectiv. Uneori apare hiperventilația, adică respirăm mai mult decât necesită corpul.

Și aici intervine un detaliu interesant.

În mod obișnuit, ne gândim că, dacă respirăm mai mult, ar trebui să ne simțim mai bine. Numai că hiperventilația reduce cantitatea de dioxid de carbon din sânge, iar această modificare poate produce amețeală, furnicături la nivelul mâinilor sau în jurul gurii și senzația că lucrurile din jur sunt ciudat de îndepărtate.

Cu alte cuvinte, încercarea de a lua tot mai mult aer poate întreține unele dintre senzațiile care ne sperie.

De aceea, în anumite situații, o respirație blândă, regulată și fără inspirații forțate este mai utilă decât încercarea de a umple plămânii cu aer cât mai repede.

Pot apărea și transpirații, tremur, greață sau senzația că picioarele nu te mai țin. Unele persoane descriu o stare de irealitate, de parcă ar privi totul de la distanță.

Nu toți oamenii experimentează aceleași simptome.

Unii observă în primul rând bătăile inimii. Alții se sperie de dificultățile de respirație. Pentru alții, amețeala reprezintă partea cea mai tulburătoare.

Și fiindcă organismul nu ne trimite un mesaj prin care să explice „Atenție, aceasta este o reacție de anxietate”, încercăm singuri să interpretăm ceea ce simțim.

Uneori, interpretarea devine următoarea problemă.

Când frica începe să se hrănească din propriile simptome

Imaginează-ți următoarea succesiune.

Îți simți inima bătând neobișnuit de repede.

Te sperii și te întrebi dacă nu cumva ai o problemă medicală.

Frica intensifică reacția organismului, iar bătăile inimii devin și mai evidente.

Observi asta și te sperii și mai tare.

Acum nu te mai preocupă ce aveai de făcut când ajungi acasă. Întreaga atenție este concentrată asupra corpului.

În psihologie, această relație dintre senzațiile fizice, interpretările amenințătoare și intensificarea anxietății este bine cunoscută.

Nu fiecare atac de panică urmează exact acest traseu, dar mecanismul explică de ce simptomele se pot amplifica atât de repede.

Și mai explică un lucru: de ce sfatul „Calmează-te!” are o eficiență atât de modestă.

Dacă ar fi suficient să îi spui minții să se liniștească, oamenii ar face asta imediat.

Nimeni nu își propune să petreacă următoarele zece minute monitorizându-și disperat pulsul.

Dar atunci când interpretezi o senzație ca pe un semn de pericol, simplul fapt că altcineva îți spune să nu îți fie frică nu schimbă automat ceea ce simți.

Este nevoie să înțelegi treptat ce se întâmplă și să înveți o altă relație cu senzațiile respective.

Iar acesta este unul dintre motivele pentru care psihoterapia poate fi eficientă în tratarea tulburării de panică.

Dar de ce apare când sunt liniștit?

Aceasta este una dintre întrebările pe care oamenii le pun frecvent după un asemenea episod.

„Dacă eram într-o situație stresantă, mai înțelegeam. Dar eu mă uitam la televizor. Nu aveam niciun motiv să intru în panică.”

Și totuși, atacurile de panică nu au întotdeauna un declanșator evident.

Uneori apar într-un context pe care îl percepem ca amenințător, de exemplu înaintea unui examen, într-un spațiu aglomerat sau după o experiență dificilă.

Alteori apar neașteptat, inclusiv în timpul somnului.

Cercetările sugerează că sunt implicați mai mulți factori, de la procese biologice și sensibilitatea față de anumite senzații corporale până la experiențe personale și stres.

Nu există însă o explicație unică pentru toate persoanele.

Și nici nu este obligatoriu să descoperim un eveniment dramatic în trecutul cuiva pentru a înțelege de ce are atacuri de panică.

Ar fi comod să găsim mereu o cauză clară, să o încercuim cu roșu și să declarăm problema rezolvată.

Din păcate, viața psihică nu funcționează întotdeauna atât de ordonat.

La fel de important este să înțelegem că un atac de panică izolat nu înseamnă automat o tulburare psihică.

Unele persoane trec printr-un singur episod. Altele au atacuri repetate, iar teama de următorul episod ajunge să le influențeze viața.

Diferența contează.

Cât durează un atac de panică?

În multe cazuri, intensitatea crește repede, iar episodul se desfășoară pe parcursul câtorva minute.

Serviciul Național de Sănătate din Marea Britanie, NHS, arată că majoritatea atacurilor de panică durează între 5 și 20 de minute, deși unele pot fi mai lungi.

Pentru persoana care trece prin experiență, timpul poate părea mult mai lung.

Mai ales când fiecare minut este însoțit de întrebarea „Când se termină?”.

După ce simptomele intense scad, unele persoane rămân obosite, tensionate sau preocupate de ceea ce li s-a întâmplat.

Altele încep imediat să caute explicații.

Este firesc să vrei să înțelegi o experiență atât de neplăcută. Dar merită să evităm și capcana de a transforma fiecare senzație corporală ulterioară într-un motiv de alarmă.

Dacă începi să îți verifici pulsul din câteva în câteva minute sau să analizezi permanent dacă respiri normal, atenția excesivă acordată corpului poate întreține neliniștea.

Asta nu înseamnă că trebuie să ignori simptomele sau să renunți la o evaluare medicală.

Înseamnă că există o diferență între a verifica responsabil o problemă de sănătate și a trăi permanent în așteptarea următoarei senzații neobișnuite.

Atac de panică sau problemă cu inima?

Aici nu este loc pentru presupuneri.

Un atac de panică poate produce palpitații, disconfort în piept, amețeală și dificultăți de respirație. Dar simptome asemănătoare apar și în afecțiuni medicale care necesită evaluare și, uneori, intervenție urgentă.

Nu poți decide că este un atac de panică pentru simplul motiv că erai stresat.

Și nici faptul că ai mai avut atacuri de panică nu înseamnă că orice simptom nou are aceeași cauză.

Dacă apare o durere puternică sau persistentă în piept, o senzație intensă de presiune, dificultăți severe de respirație, pierderea cunoștinței ori durere care se extinde către brațe, spate, gât sau maxilar, este necesară asistență medicală de urgență, prin 112.

La fel, dacă experimentezi asemenea simptome pentru prima dată și nu știi ce le provoacă, evaluarea medicală este importantă.

Medicul poate analiza contextul, simptomele și istoricul personal și poate recomanda investigațiile necesare pentru a exclude alte cauze.

Nu trebuie să alegi singur între „Este de la anxietate” și „Am o problemă gravă”.

Aceasta este tocmai una dintre situațiile în care ajutorul medical are un rol clar.

După excluderea unor cauze fizice, discuția despre anxietate și atacuri de panică devine mult mai bine fundamentată.

Și dacă știu că este un atac de panică, ce pot face?

Să presupunem că ai fost evaluat, ai discutat cu un specialist și știi că ai episoade de panică.

Asta nu le face automat plăcute, dar îți oferă un punct de plecare.

În primul rând, încearcă să recunoști experiența fără să te cerți cu tine însuți.

„Am mai trecut prin asta. Cunosc senzațiile. Intensitatea lor va scădea.”

Nu este o formulă magică și nici o garanție că te vei liniști imediat. Este o modalitate de a nu adăuga automat o interpretare catastrofică peste ceea ce simți.

Dacă ești într-un loc sigur, poți să rămâi acolo, să te așezi confortabil și să încerci să respiri într-un ritm blând și regulat. Nu trebuie să forțezi inspirații uriașe sau să transformi respirația într-o competiție.

Unii oameni găsesc util să își concentreze atenția asupra lucrurilor din jur, să observe unde se află, ce văd și ce aud, în loc să urmărească fiecare bătaie a inimii.

Alții beneficiază de tehnici învățate în psihoterapie, adaptate propriilor simptome și situații.

Important este să nu te judeci pentru faptul că episodul nu se oprește instantaneu.

Să îți spui că ar trebui să fii calm, apoi să te enervezi că nu ai reușit, nu îți face experiența mai ușoară.

Și nu este nevoie să îți demonstrezi curajul rămânând într-o situație nesigură. Dacă ai nevoie de ajutor ori simptomele sunt diferite de cele evaluate anterior, solicită sprijin medical.

Când începe frica de următorul atac să devină problema principală?

Uneori, episodul în sine se termină, dar viața începe să se organizeze în jurul posibilității ca el să reapară.

Dacă primul atac s-a întâmplat într-un autobuz, te gândești să eviți autobuzele. Dacă ai avut unul la supermarket, începi să preferi magazinele mici. Dacă te-ai speriat într-un restaurant aglomerat, refuzi următoarea invitație.

La început, aceste decizii par modalități rezonabile de a evita o experiență neplăcută.

Dar, treptat, lista locurilor în care nu mai vrei să mergi se poate extinde.

Și începi să îți adaptezi viața nu în funcție de ceea ce îți dorești să faci, ci în funcție de locurile în care îți este teamă că ai putea avea un atac de panică.

NIMH descrie această preocupare pentru episoade viitoare și comportamentele de evitare drept elemente importante în tulburarea de panică.

Diagnosticul nu se stabilește după un singur episod. El presupune atacuri recurente, neașteptate, asociate cu îngrijorare persistentă sau modificări semnificative de comportament, evaluate de un specialist.

Tocmai de aceea, dacă ai început să eviți activități obișnuite din teama de a nu avea un nou atac, merită să discuți cu un profesionist înainte ca restricțiile să devină tot mai numeroase.

Se poate trata tulburarea de panică?

Da. Există tratamente cu eficiență susținută de cercetări.

Terapia cognitiv-comportamentală este una dintre abordările recomandate de ghidurile clinice și folosite frecvent în tratamentul tulburării de panică.

În cadrul terapiei, persoana învață să înțeleagă legătura dintre senzațiile corporale, gândurile care apar și comportamentele prin care încearcă să se protejeze.

De exemplu, poate lucra asupra tendinței de a interpreta automat orice accelerare a pulsului ca pe un semn de pericol.

În anumite situații, tratamentul include tehnici de expunere, desfășurate într-un cadru terapeutic adecvat, pentru a reduce treptat teama asociată senzațiilor sau locurilor evitate.

În funcție de evaluarea medicală, de severitatea problemei și de preferințele persoanei, medicul poate recomanda și tratament medicamentos.

Scopul nu este să transformăm omul într-o persoană care nu mai simte niciodată teamă.

Frica are în continuare un rol normal în viața noastră.

Scopul este ca episoadele de panică și teama de reapariția lor să nu mai controleze activitățile, alegerile și relațiile persoanei.

Recuperarea poate necesita timp, iar răspunsul la tratament diferă de la un om la altul.

Dar atacurile de panică nu reprezintă o condamnare la o viață petrecută evitând autobuze, magazine sau întâlniri cu prietenii.

Ce îi spui unui om care are un atac de panică?

În primul rând, nu îi reproșa că exagerează.

Pentru tine, situația poate părea lipsită de pericol. Pentru persoana de lângă tine, experiența fizică este intensă și tulburătoare.

Nu ajută să îi spui că face teatru, că trebuie să fie mai puternică sau că nu are de ce să se sperie.

Poți vorbi calm, poți întreba de ce are nevoie și poți rămâne alături de ea dacă își dorește asta.

Dacă persoana știe că are atacuri de panică și are un plan discutat cu un specialist, o poți sprijini să îl urmeze.

Dar nu presupune că ai identificat cauza simptomelor fiindcă ai citit un articol despre anxietate.

Dacă sunt prezente simptome care indică o urgență medicală, solicită ajutor medical.

Și mai există un lucru important: după episod, nu transforma experiența într-o glumă pe seama persoanei respective.

Nu este amuzant să te simți rău într-un spațiu public, cu oameni care se uită la tine și cu senzația că ai pierdut controlul asupra propriului corp.

Un pic de discreție și respect valorează mai mult decât zece sfaturi despre cum ar trebui să își gestioneze emoțiile.

Nu fiecare alarmă înseamnă că există un pericol

Corpul nostru face permanent lucruri fără să ne ceară aprobarea. Reglează respirația, ritmul inimii, temperatura și o mulțime de procese despre care nici nu ne gândim în timpul unei zile obișnuite.

Din fericire, altfel am fi ocupați până seara cu administrarea propriilor organe.

Uneori însă, reacțiile de alarmă devin atât de intense, încât le simțim în fiecare parte a corpului și ne este greu să ne concentrăm asupra altui lucru.

Un atac de panică nu este o invenție și nici o demonstrație de slăbiciune.

Este o experiență reală, în care reacțiile fizice și psihologice se pot influența reciproc.

Merită evaluată corect, înțeleasă și tratată atunci când afectează viața.

Iar dacă ai trecut printr-un asemenea episod, nu trebuie să îți propui să nu îți mai fie frică niciodată.

Poți începe prin a înțelege de ce ai simțit ceea ce ai simțit și prin a căuta ajutorul potrivit.

Pentru că, deși nu avem un buton cu care să controlăm fiecare reacție a organismului, putem învăța să nu mai interpretăm automat fiecare semnal de alarmă ca pe o catastrofă.

Și ar fi bine ca, atunci când sistemul nostru de alarmă se declanșează, să știm mai întâi ce anume verificăm.

Nu să presupunem că întreaga clădire arde.