De ce copiii au nevoie să fie ascultați?

Copilul intră pe ușă, își aruncă ghiozdanul pe un scaun și încearcă să povestească ceva ce i s-a întâmplat la școală.

„Tati, azi am avut o problemă cu…”

„Stai puțin, termin mesajul ăsta. Ai mâncat?”

„Da, dar voiam să-ți spun că…”

„Și la matematică ce notă ai luat?”

În mai puțin de un minut, conversația s-a transformat într-un control administrativ. Alimentație verificată, situație școlară în curs de evaluare, problema cu care venise copilul așteaptă în continuare la ghișeu.

Nu este neapărat vorba despre un părinte indiferent. Omul tocmai a venit de la serviciu, are facturi de plătit, telefonul sună, cina trebuie pregătită și mai există vreo cincisprezece lucruri care nu se rezolvă singure. Își iubește copilul, se preocupă de el și încearcă să îi ofere tot ce are nevoie.

Numai că, în graba de a ne ocupa de copii, uneori uităm să îi și ascultăm.

Iar peste câțiva ani ne trezim întrebându-ne de ce adolescentul nostru nu ne mai povestește nimic.

„Pe vremea când era mic îmi spunea tot. Acum, dacă îl întreb cum a fost la școală, răspunde «bine» și dispare în cameră.”

Este o nemulțumire cunoscută în multe familii. Dar înainte să dăm vina pe adolescență, telefoane sau generația care nu mai comunică, merită să ne punem o întrebare mai puțin confortabilă.

Când copilul avea ceva de spus, cât de des am avut răbdare să aflăm despre ce era vorba?

O problemă mică pentru tine poate însemna enorm pentru el

Să presupunem că fiica ta de opt ani vine acasă supărată fiindcă prietena ei cea mai bună nu a vrut să stea lângă ea în pauză.

Tu ai avut o zi în care șeful ți-a cerut trei lucruri urgente, mașina a început să facă un zgomot suspect și ai primit o factură pe care ai prefera să n-o fi văzut.

Privită din perspectiva ta, problema locului din bancă nu pare tocmai o tragedie.

Așa că răspunzi: „Lasă, că vă împăcați mâine. Nu mai plânge pentru toate prostiile.”

Și, tehnic vorbind, s-ar putea să ai dreptate. Mâine fetele se vor împăca, vor râde împreună și vor uita întâmplarea.

Dar copilul nu ți-a cerut o prognoză despre prietenia lor.

Ți-a spus că astăzi a fost trist.

Pentru el, relațiile de la școală, acceptarea în grup și micile conflicte cu prietenii sunt experiențe importante. Faptul că adultul cunoaște probleme mai grave nu face ca sentimentele copilului să dispară.

Nici noi, adulții, nu am fi încântați dacă, după o zi dificilă, cineva ne-ar răspunde că există oameni care o duc mai rău și că ar trebui să terminăm cu prostiile.

Curios cum ne dorim să fim înțeleși atunci când avem o problemă, dar uneori le cerem copiilor să treacă imediat peste a lor.

Să asculți nu înseamnă să dramatizezi fiecare întâmplare. Înseamnă să recunoști că experiența celuilalt contează, inclusiv atunci când, din perspectiva ta, soluția pare evidentă.

Un simplu „Înțeleg că te-a supărat. Ce s-a întâmplat mai departe?” lasă conversația deschisă.

Și, de multe ori, tocmai de asta are nevoie copilul.

Avem tendința să oferim soluții înainte să aflăm problema

Părinții sunt oameni obișnuiți să rezolve lucruri.

Copilului îi este frig, îi aduci o haină. Îi este foame, îi pregătești ceva. Nu înțelege un exercițiu, încerci să îi explici. Are o problemă, cauți o soluție.

Este firesc. Face parte din responsabilitatea de a avea grijă de cineva.

Dar problemele emoționale nu funcționează întotdeauna după aceeași logică.

Imaginează-ți că adolescentul tău îți spune că se simte exclus din grupul de prieteni. Nici nu apucă să termine povestea, că tu ai început deja să îi explici ce oameni merită prietenia lui, cum ar trebui să se comporte și de ce nu trebuie să îl intereseze părerea celorlalți.

Sfaturile ar putea fi bune. Unele ar putea fi chiar utile.

Numai că adolescentul încerca să îți spună cum se simte, iar tu ai trecut direct la rezolvarea unei situații pe care încă nu o cunoști în întregime.

Cercetările și recomandările din domeniul comunicării părinte-copil descriu o tehnică numită ascultare activă. Ideea nu este să stai nemișcat, dând aprobator din cap, ca un participant la un curs obligatoriu.

Înseamnă să acorzi atenție, să lași copilul să își termine ideea, să verifici că ai înțeles ce spune și să încerci să recunoști emoția din spatele cuvintelor.

De exemplu, în loc să răspunzi imediat „Nu te mai întâlni cu prietenii aceia”, ai putea spune: „Înțeleg că te-ai simțit dat la o parte. Vrei să-mi povestești ce s-a întâmplat?”

Poți descoperi că situația este diferită de ceea ce ai presupus inițial.

Iar dacă nu înțelegi, întreabă.

Nu există nicio regulă care spune că părintele trebuie să ghicească toate emoțiile copilului din prima încercare.

De altfel, unul dintre cele mai utile răspunsuri este uneori: „Stai puțin. Nu sunt convins că am înțeles bine. Îmi explici?”

Nu sună spectaculos. Nu are nimic din autoritatea unui discurs ținut cu degetul ridicat.

Dar arată interes.

Copiii învață să vorbească despre emoții vorbind despre emoții

Un copil mic nu are întotdeauna cuvintele necesare pentru a explica ce simte.

Știe că este supărat, dar nu înțelege neapărat diferența dintre dezamăgire, frustrare, teamă sau rușine. Uneori nici noi, adulții, nu reușim să facem această diferență, deși avem un vocabular ceva mai bogat.

Când un părinte ascultă și încearcă să numească emoția copilului, îl ajută să o recunoască și să o exprime.

„Te-ai enervat pentru că fratele tău ți-a luat jucăria?”

„Ți-a fost teamă că ceilalți vor râde de tine?”

„Ești dezamăgit fiindcă te-ai pregătit și tot n-ai obținut nota pe care o voiai?”

Aceste întrebări nu reprezintă un diagnostic psihologic și nici nu obligă copilul să simtă ceea ce presupune adultul.

Dacă răspunde „Nu, nu asta m-a supărat”, cu atât mai bine. Tocmai ai aflat ceva nou.

Centrul pentru Dezvoltarea Copilului de la Universitatea Harvard descrie importanța interacțiunilor în care adultul răspunde atent la gesturile, sunetele și încercările de comunicare ale copilului mic. Astfel de schimburi contribuie la dezvoltarea limbajului și a abilităților sociale.

Pe măsură ce copilul crește, conversațiile devin mai elaborate, dar nevoia de a fi luat în serios nu dispare.

La cinci ani vrea să îți povestească despre un desen. La zece ani, despre un conflict la școală. La cincisprezece ani, despre prietenii lui, despre ceea ce îl preocupă sau despre o decizie pe care vrea să o ia.

Subiectele se schimbă. Dorința de a fi ascultat rămâne.

Nu, să-ți asculți copilul nu înseamnă să faci tot ce spune

Aici apare una dintre confuziile întâlnite în discuțiile despre parenting.

Unii părinți aud că trebuie să țină cont de emoțiile și opiniile copiilor și înțeleg că ar trebui să renunțe la reguli, limite și autoritate.

Nu despre asta vorbim.

Dacă un copil de șase ani spune că vrea să mănânce înghețată la fiecare masă, îl putem asculta fără să îi transformăm propunerea în meniul familiei.

Dacă un adolescent vrea să meargă într-un loc unde părintele consideră că nu ar fi în siguranță, adultul are în continuare responsabilitatea să stabilească limite.

Diferența este felul în care se desfășoară conversația.

Una este să spui „Nu, fiindcă așa am hotărât eu și nu mă interesează ce crezi”.

Alta este să asculți explicația copilului, să discuți despre motivele lui, să explici riscurile și să stabilești o regulă pe care să o înțeleagă, chiar dacă nu este încântat de ea.

A asculta nu înseamnă să fii de acord.

Și nici să îi ceri copilului să fie de acord cu tine înainte de a-i recunoaște dreptul la o opinie.

Există inclusiv un principiu juridic în această privință. Articolul 12 din Convenția ONU privind Drepturile Copilului recunoaște dreptul copilului de a-și exprima opiniile în chestiunile care îl privesc și de a fi luate în considerare în funcție de vârsta și maturitatea sa.

Nu înseamnă că un copil trebuie să decidă singur orice aspect al vieții familiale.

Înseamnă că nu îl tratăm ca pe un obiect despre care adulții iau hotărâri fără să îl întrebe vreodată ce gândește.

Și, dacă stăm să ne gândim, nici nouă nu ne-ar plăcea prea mult un asemenea tratament.

Adolescenții nu se închid în cameră fără niciun motiv

Vine o perioadă în care conversațiile se schimbă.

Copilul care îți povestea entuziasmat fiecare întâmplare de la școală începe să ofere răspunsuri tot mai scurte. Își dorește mai multă intimitate, își petrece timpul cu prietenii și nu mai consideră că părinții trebuie să știe fiecare amănunt al zilei sale.

O parte dintre aceste schimbări țin de dezvoltarea firească a autonomiei.

Adolescentul începe să aibă propriile opinii, interese și relații. Are nevoie de spațiu pentru a le explora și de adulți care să îl sprijine, nu să îi organizeze fiecare decizie.

Dar felul în care răspundem atunci când încearcă să vorbească rămâne important.

Să presupunem că fiica ta îți spune că a început să placă pe cineva.

Dacă prima reacție este un interogatoriu despre note, vârsta băiatului, familia lui și motivul pentru care îi trec asemenea lucruri prin cap înainte să termine școala, ai toate șansele să schimbi direcția conversației.

Data viitoare s-ar putea să discute cu altcineva.

Nu fiindcă nu își iubește părinții, ci fiindcă nu orice adolescent vrea să transforme fiecare mărturisire într-o ședință de analiză a viitorului său.

Academia Americană de Pediatrie recomandă părinților să își controleze reacția inițială, să evite transformarea preocupărilor adolescenților în catastrofe și să asculte înainte de a începe discursul educativ.

Asta nu înseamnă că părinții trebuie să renunțe la propriile valori sau să evite subiectele dificile.

Înseamnă că, pentru a purta o conversație, trebuie mai întâi să existe cineva dispus să o asculte.

Și încă un lucru: adolescentul are dreptul la intimitate.

Faptul că nu îți povestește absolut tot nu reprezintă automat o problemă. O relație bună nu presupune acces nelimitat la fiecare gând, conversație sau prietenie a copilului.

Mai important este să știe că, atunci când apare o dificultate pe care nu reușește să o gestioneze, poate veni să discute cu tine fără să fie umilit, ridiculizat sau certat înainte să termine prima propoziție.

„N-am timp acum” nu este întotdeauna un răspuns greșit

Să fim rezonabili.

Nu există părinte care să aibă răbdare nelimitată, energie permanentă și disponibilitate pentru conversații profunde la orice oră din zi.

Mai ales atunci când copilul decide să îți povestească o întâmplare de douăzeci de minute exact când trebuie să plecați de acasă.

Nu ești obligat să abandonezi orice responsabilitate de fiecare dată când vrea să vorbească.

Dar există o diferență între a amâna o conversație și a-l face să simtă că ceea ce spune nu contează.

„Vreau să te ascult, dar trebuie să termin ceva urgent. Vorbim după cină?”

Este un răspuns firesc.

Condiția este să îți amintești după cină.

Să revii tu la subiect. Să îl întrebi ce voia să îți povestească. Să îi arăți că nu i-ai cerut să aștepte ca să scapi de conversație.

Nici ascultarea nu trebuie să se desfășoare mereu într-un cadru solemn, cu două scaune față în față și cu o atmosferă de cabinet.

Unii copii vorbesc mai ușor în mașină, la plimbare, în timp ce pregătiți ceva împreună sau înainte de culcare.

Uneori cele mai importante discuții încep cu o întrebare aparent neînsemnată.

Și tocmai de aceea merită să fim atenți la ele.

Ce faci când copilul îți spune ceva ce nu vrei să auzi?

Aici începe partea grea.

Este relativ simplu să fii un părinte care ascultă atunci când copilul îți spune că a luat zece, că și-a făcut un prieten nou sau că a fost ales într-o echipă.

Dar dacă îți spune că a mințit? Că a făcut o greșeală? Că nu mai vrea să continue o activitate în care tu ai investit timp și bani? Sau că se simte nedreptățit de felul în care te-ai comportat?

Atunci instinctul este să explici, să corectezi, să te aperi sau să impui imediat o consecință.

Uneori consecințele sunt necesare. Alteori părintele trebuie să intervină ferm pentru siguranța copilului.

Dar a asculta înainte de a reacționa nu te împiedică să faci aceste lucruri.

Dimpotrivă, îți oferă o imagine mai bună asupra situației.

Dacă adolescentul îți spune „Nu mă asculți niciodată”, tentația este să începi o demonstrație detaliată despre toate momentele în care l-ai ascultat.

Eventual cu exemple din ultimii cinci ani.

Numai că adolescentul încearcă să îți spună ceva despre experiența lui de acum, nu să participe la o dezbatere despre calitatea generală a parentingului tău.

Poți încerca să întrebi: „Când ai simțit asta? Ce am făcut?”

Răspunsul s-ar putea să fie nedrept sau exagerat. S-ar putea și să descoperi că ai întrerupt, ai minimalizat sau ai ignorat ceva ce pentru el conta.

Nu îți pierzi autoritatea dacă recunoști că ai greșit.

Un simplu „Ai dreptate, am reacționat înainte să te ascult. Îmi pare rău” îi arată copilului cum arată asumarea responsabilității într-o relație.

Și acesta este, la rândul lui, un lucru pe care îl poate învăța de la tine.

Cum afli dacă un copil se simte ascultat?

Nu există un chestionar universal care să îți ofere o notă de la unu la zece pentru calitatea conversațiilor din familie.

Dar poți observa câteva lucruri.

Copilul îndrăznește să spună când ceva îl supără? Îți cere ajutorul atunci când are o problemă? Poate să nu fie de acord cu tine fără să se teamă că va fi ridiculizat? Știe că îl vei asculta chiar și atunci când a făcut o greșeală?

Acestea sunt întrebări mai utile decât câte minute ați vorbit într-o anumită zi.

Și nici nu trebuie să transformi fiecare seară într-o evaluare emoțională obligatorie.

Uneori copilul este obosit, uneori vrea să fie lăsat în pace și uneori nu are chef să vorbească. A-i respecta ritmul face parte tot din ascultare.

Iar dacă observi schimbări persistente ale dispoziției, izolării sau comportamentului, merită să discuți cu el și, când situația o cere, să cauți sprijinul unui specialist.

Nu orice tăcere ascunde o problemă, dar nici nu trebuie ignorată orice schimbare importantă.

Copilul de astăzi va fi adultul cu care vei vorbi mâine

Părinții investesc enorm în viitorul copiilor. În școală, activități, siguranță, educație și oportunități. Se gândesc ce profesie ar putea avea, ce fel de oameni vor deveni și cum să îi pregătească pentru o viață în care nu vor mai fi permanent lângă ei.

Dar între toate planurile pentru viitor, există și relația pe care o construiesc astăzi.

Copilul nu va rămâne mereu la vârsta la care îi spui când să se culce și ce haine să poarte. Va începe să ia decizii singur, să își formeze opinii și să își organizeze viața după propriile valori.

Într-o zi nu îl vei mai putea chema în sufragerie pentru că ai hotărât că trebuie să discutați.

Va alege singur dacă vrea să îți povestească ce îl preocupă.

Și atunci va conta felul în care l-ai tratat în conversațiile de până atunci.

Nu trebuie să fii un părinte perfect. Nici să ai răspunsuri la fiecare întrebare.

Trebuie să fii dispus să afli ce gândește copilul tău, inclusiv atunci când perspectiva lui este diferită de a ta.

Să îl asculți când are o problemă, să îl iei în serios când își exprimă o opinie și să îi explici atunci când nu poți fi de acord cu el.

Fiindcă un copil nu are nevoie să câștige fiecare discuție cu părinții săi.

Are nevoie să știe că are dreptul să participe la ea.

Iar dacă într-o zi, ajuns adult, îți va spune din proprie inițiativă „Vreau să vorbesc cu tine despre ceva”, s-ar putea să îți amintești că relația aceea a început cu mult timp în urmă.

Poate chiar într-o după-amiază obișnuită, când ai lăsat telefonul deoparte și l-ai întrebat:

„Spune-mi. Ce voiai să-mi povestești?”