ADHD: ce este și ce nu este?

Marți, ora 9:17. Ana s-a așezat la laptop ca să trimită un e-mail. Unul simplu, de trei rânduri, care ar trebui să dureze cel mult cinci minute.

Deschide căsuța de mesaje, observă o notificare, își amintește că trebuie să plătească o factură și caută în telefon codul de client. În drum spre aplicația băncii, vede un mesaj de la o prietenă. Îi răspunde, apoi deschide calendarul ca să verifice dacă se pot întâlni vineri.

Douăzeci de minute mai târziu, e-mailul este încă nescris.

Ana se uită la laptop, apoi la telefon și încearcă să își amintească de unde a început.

Sună cunoscut?

Probabil că da. Mulți dintre noi am avut zile în care ne-am pierdut printre sarcini, notificări și lucruri aparent urgente.

Dar dacă Ana ar povesti întâmplarea pe internet, sunt șanse să primească destul de repede un răspuns:

„Sigur ai ADHD.”

Eventual însoțit de un videoclip care promite să îți explice în patruzeci și cinci de secunde ce ai și de ce.

Numai că între a te recunoaște într-o situație și a avea o tulburare de neurodezvoltare este o diferență importantă.

Să o înțelegem.

ADHD nu înseamnă pur și simplu că nu poți fi atent

ADHD vine din englezescul Attention-Deficit/Hyperactivity Disorder, tradus în română ca tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate.

Este o tulburare de neurodezvoltare, recunoscută în clasificările medicale internaționale, care poate influența atenția, controlul impulsurilor, nivelul de activitate și organizarea comportamentului.

Organizația Mondială a Sănătății o descrie printr-un tipar persistent de neatenție și/sau hiperactivitate-impulsivitate care afectează semnificativ funcționarea școlară, profesională ori socială.

Cuvântul important este „persistent”.

Nu vorbim despre faptul că într-o joi nu ai avut chef să termini un raport. Sau că un copil de șapte ani s-a ridicat de trei ori de pe scaun în timpul unei ore.

Vorbim despre dificultăți care apar în mod repetat, în mai multe situații și care pot crea probleme reale în viața persoanei.

Un copil poate avea dificultăți în a urmări instrucțiunile, a-și organiza temele sau a-și aștepta rândul. Un adult poate întâmpina probleme cu planificarea, finalizarea sarcinilor ori gestionarea timpului.

Dar ADHD nu arată identic la toată lumea.

Și, contrar unei idei răspândite, nu are legătură cu nivelul de inteligență al persoanei.

Nu toate persoanele cu ADHD aleargă prin cameră

Imaginea clasică a ADHD-ului este copilul care nu poate sta locului.

Se foiește, vorbește mult, întrerupe profesorul și pare că funcționează cu o baterie care nu se descarcă niciodată.

Această imagine poate descrie anumite manifestări, dar nu pe toate.

Institutul Național de Sănătate Mintală din Statele Unite, NIMH, explică faptul că ADHD poate avea trei prezentări: predominant cu dificultăți de atenție, predominant cu hiperactivitate și impulsivitate sau combinată.

O persoană cu dificultăți de atenție poate părea liniștită. Nu deranjează ora, nu întrerupe colegii și nu se ridică permanent din bancă.

În schimb, îi este greu să urmărească explicațiile până la capăt, pierde obiecte, uită instrucțiuni sau începe activități pe care apoi le abandonează.

Hiperactivitatea poate fi mai vizibilă la unii copii, dar la adolescenți și adulți se poate manifesta și prin neliniște interioară sau dificultatea de a se relaxa.

Impulsivitatea poate însemna să răspunzi înainte să se termine întrebarea, să întrerupi o conversație sau să iei uneori decizii fără să cântărești suficient consecințele.

Aceste prezentări nu sunt cutii închise pentru totdeauna. Manifestările se pot schimba odată cu vârsta și cu solicitările vieții.

Tocmai de aceea, ADHD nu poate fi recunoscut doar privind cât de agitat este cineva.

Poți să te concentrezi două ore pe ceva și totuși să ai ADHD?

Una dintre întrebările pe care le aud frecvent oamenii cu dificultăți de atenție este:

„Dacă poți sta ore întregi la un joc sau la un proiect care îți place, cum de nu poți sta atent la o ședință?”

Întrebarea pare logică.

Doar că atenția nu este un întrerupător simplu, pe care îl activăm identic pentru orice activitate.

Unele persoane cu ADHD pot avea dificultăți în a începe, organiza sau menține atenția asupra sarcinilor care cer un efort susținut, chiar dacă reușesc să se concentreze intens asupra unor activități foarte interesante pentru ele.

Asta nu înseamnă că interesul este singurul factor care influențează atenția și nici că orice persoană cu ADHD trăiește asemenea experiențe.

Dar ne ajută să înțelegem de ce replica „Dacă ai vrea cu adevărat, ai putea” nu explică întotdeauna problema.

Să ne imaginăm un adolescent care poate povesti în detaliu istoria unei echipe de fotbal, dar uită în mod repetat ce teme are de pregătit.

Nu înseamnă automat că are ADHD.

Înseamnă doar că abilitatea de a memora informații care te interesează nu demonstrează că îți poți organiza la fel de ușor toate responsabilitățile.

Iar a transforma orice dificultate de organizare într-o problemă de voință nu este nici foarte precis, nici deosebit de util.

Nu orice copil agitat are ADHD

Copiii se mișcă, se plictisesc, pun întrebări, uită lucruri și uneori au impresia că fiecare idee care le trece prin minte trebuie exprimată imediat.

Este parte din dezvoltare.

Un copil care se foiește în bancă nu are automat ADHD. Un elev care visează cu ochii deschiși în timpul unei lecții nu primește un diagnostic doar fiindcă profesorul l-a surprins privind pe fereastră.

Mai ales dacă lecția este a șasea din zi, iar afară tocmai a început să ningă.

CDC explică faptul că neatenția și agitația pot apărea și din alte motive, inclusiv probleme de somn, anxietate, depresie sau dificultăți de învățare.

Un copil care nu doarme suficient poate avea probleme de concentrare. Un adolescent foarte îngrijorat poate părea absent. Un elev care nu înțelege materia poate evita sarcinile care i se par imposibil de rezolvat.

Comportamentul observat poate semăna, dar explicațiile pot fi diferite.

De aceea contează dacă dificultățile sunt persistente, dacă apar în mai multe medii și cât de mult influențează activitățile copilului.

Profesorii și părinții pot observa lucruri importante. Dar observația nu este, de una singură, un diagnostic.

Și mai există un detaliu: un copil are nevoie să fie ascultat, nu doar evaluat prin prisma lucrurilor pe care nu reușește să le facă.

Întrebarea „Ce îți este greu?” poate deschide o conversație mai utilă decât „De ce nu ești atent niciodată?”.

ADHD nu dispare automat când faci 18 ani

Mult timp, ADHD a fost asociat aproape exclusiv copilăriei.

Dar un copil cu dificultăți de atenție nu devine neapărat un adult fără asemenea dificultăți doar pentru că și-a schimbat buletinul.

La unele persoane, manifestările continuă în adolescență și la maturitate. Se pot schimba, însă, situațiile în care devin vizibile.

La școală, programul este organizat în mare parte de adulți: orele încep la o anumită oră, temele au termene și există cineva care amintește regulile.

La serviciu, facultate sau în viața de familie, responsabilitățile pot deveni mai greu de organizat. Trebuie să gestionezi singur întâlniri, termene, facturi, sarcini și schimbări de program.

Uneori, o persoană ajunge la evaluare abia la maturitate, deși dificultățile existau încă din copilărie.

NHS subliniază că ADHD poate fi mai puțin recunoscut la fete și femei, inclusiv fiindcă manifestările de neatenție pot atrage mai puțin atenția decât hiperactivitatea evidentă.

Gândește-te la eleva care nu deranjează orele, dar trebuie să depună un efort considerabil pentru a rămâne organizată.

Din exterior, poate părea că totul merge bine.

Iar dificultățile sale pot fi observate abia când responsabilitățile cresc.

Asta nu înseamnă că toate fetele cu ADHD sunt liniștite sau că băieții sunt neapărat hiperactivi. Vorbim despre tendințe, nu despre reguli aplicabile fiecărei persoane.

Dar dacă ne-au stricat telefoanele atenția?

Am ajuns într-un punct în care telefonul poate întrerupe aproape orice activitate.

Lucrezi, apare o notificare. Citești, îți amintești că ai primit un mesaj. Te uiți la un film și verifici rapid ceva, iar peste cinci minute ai uitat ce voiai să verifici.

Este tentant să explicăm toate dificultățile de concentrare prin tehnologie.

Numai că ADHD este o tulburare de neurodezvoltare, nu o etichetă pentru oamenii care folosesc prea mult telefonul.

Un mediu plin de întreruperi poate face concentrarea mai dificilă pentru multe persoane, inclusiv pentru cele care nu au ADHD.

Dar faptul că cineva este distras de notificări nu demonstrează că are această tulburare.

Și nici nu putem explica automat ADHD prin faptul că un copil a petrecut timp în fața ecranelor.

Dezvoltarea ADHD este complexă, iar cercetările arată că factorii genetici au un rol important.

Așadar, putem discuta separat despre folosirea tehnologiei, despre somn și despre obiceiurile de concentrare, fără să confundăm toate aceste lucruri cu un diagnostic medical.

Un chestionar de pe internet nu poate pune diagnosticul

Dacă ai completat vreodată un test online despre atenție, probabil ai întâlnit întrebări precum:

„Uiți frecvent unde îți lași lucrurile?”

„Îți este greu să termini activitățile începute?”

„Te distragi ușor?”

Problema este că mulți oameni ar răspunde uneori „da”.

Mai ales într-o perioadă aglomerată.

Așa că un chestionar poate fi un punct de plecare pentru o discuție, dar nu este suficient pentru stabilirea unui diagnostic.

Potrivit ghidului NICE, evaluarea ADHD presupune analiza istoricului de dezvoltare, a manifestărilor actuale și a impactului asupra vieții în mai multe contexte.

Specialistul urmărește dacă dificultățile au început în copilărie, dacă sunt persistente, cum afectează funcționarea persoanei și dacă există alte explicații posibile.

În cazul copiilor, informațiile oferite de părinți și profesori pot fi utile. Pentru adulți, istoricul școlar și experiențele din copilărie pot oferi indicii importante.

Nu există un singur test care să stabilească în mod independent diagnosticul.

Și nici un videoclip de pe internet nu poate înlocui evaluarea.

Este posibil să te recunoști într-o descriere a ADHD și totuși să nu ai această tulburare. La fel, este posibil ca cineva să aibă dificultăți importante care merită investigate, deși nu se regăsește în toate exemplele populare.

Tocmai de aceea evaluarea trebuie să privească persoana în ansamblu.

ADHD nu este o măsură a inteligenței sau a caracterului

Un copil care uită frecvent lucruri poate ajunge să audă că este neatent.

Un adult care întârzie repetat cu o sarcină poate fi considerat dezorganizat.

Uneori, aceste cuvinte descriu un comportament observat.

Problema apare când transformăm comportamentul într-o concluzie despre valoarea omului.

„E leneș.”

„Nu îl interesează.”

„Dacă ar fi mai ambițios, ar reuși.”

ADHD nu este echivalent cu lipsa inteligenței și nici nu reprezintă un defect de caracter.

Asta nu înseamnă că un diagnostic elimină responsabilitatea pentru comportamente sau că toate dificultățile pot fi atribuite ADHD-ului.

Înseamnă că, atunci când o persoană se confruntă cu probleme persistente de atenție, organizare ori impulsivitate, merită să înțelegem ce se întâmplă înainte să îi atribuim intenții.

Un om poate fi motivat și totuși să întâmpine dificultăți în realizarea anumitor sarcini.

Poate avea cunoștințele necesare, dar să aibă nevoie de un alt mod de organizare.

Iar sprijinul potrivit este mai ușor de găsit atunci când discutăm despre nevoi concrete, nu despre presupuse defecte personale.

Ce poate ajuta, dincolo de „Fii mai atent!”?

Depinde de persoană, de vârstă, de manifestări și de efectele asupra vieții.

Ghidurile NICE și NHS descriu mai multe forme de sprijin: informații despre ADHD, adaptări ale mediului școlar sau profesional, intervenții psihologice și comportamentale și, pentru unele persoane, tratament medicamentos stabilit și monitorizat de specialiști.

Nu există o soluție identică pentru toată lumea.

Un elev poate avea nevoie de instrucțiuni clare, de sarcini împărțite în etape și de sprijin pentru organizarea temelor.

Un adult poate beneficia de un mediu de lucru cu mai puține întreruperi, termene bine definite sau informații importante oferite și în scris.

Dar asemenea ajustări pot fi utile și înainte ca o persoană să aibă un diagnostic, atunci când răspund unor dificultăți reale.

De exemplu, dacă un copil pierde mereu instrucțiunile dintr-o conversație lungă, le putem formula mai clar. Dacă un angajat primește cinci solicitări simultane, stabilirea priorităților îl poate ajuta să lucreze mai eficient.

Nu trebuie să așteptăm o etichetă clinică pentru a organiza mai bine o activitate.

În același timp, dacă există ADHD și dificultățile sunt semnificative, sprijinul de specialitate poate fi necesar.

Un diagnostic nu rezolvă automat toate problemele, dar poate contribui la înțelegerea lor și la alegerea intervențiilor potrivite.

Când merită să ceri o evaluare?

Dacă dificultățile de atenție, organizare sau impulsivitate se repetă, persistă și afectează semnificativ școala, serviciul, relațiile ori activitățile zilnice, merită discutate cu un specialist.

Nu pentru că orice lucru uitat ar ascunde o tulburare.

Ci pentru că dificultățile persistente au nevoie de o explicație corectă.

Evaluarea poate arăta că este vorba despre ADHD. Sau poate identifica probleme de somn, anxietate, alte dificultăți psihologice ori medicale.

Am discutat anterior despre îngrijorarea care apare chiar și fără un motiv clar. Uneori, concentrarea poate fi afectată și de faptul că mintea este ocupată permanent de griji.

Dacă nu știi de unde să începi, articolul nostru despre când să mergi la psiholog explică de ce o discuție cu un profesionist nu trebuie amânată până când toate lucrurile au devenit greu de gestionat.

Important este să nu te bazezi exclusiv pe o etichetă primită într-un comentariu pe internet.

Între „toți avem puțin ADHD” și „ADHD este o scuză”

Există două reacții aproape opuse pe care le întâlnim atunci când discutăm despre ADHD.

Prima: „Toți suntem puțin ADHD în ziua de azi.”

A doua: „Pe vremea mea nu exista așa ceva. Oamenii trebuiau doar să fie mai disciplinați.”

Niciuna nu ne ajută prea mult să înțelegem realitatea.

Faptul că multe persoane se confruntă uneori cu neatenție nu înseamnă că toate au ADHD.

Iar faptul că simptomele pot fi confundate cu anumite comportamente obișnuite nu înseamnă că tulburarea nu există.

Putem lua în serios ADHD fără să transformăm fiecare clipă de neatenție într-un diagnostic.

Și putem vorbi despre responsabilitate fără să ignorăm dificultățile reale ale persoanelor care trăiesc cu această tulburare.

Să revenim, pentru o clipă, la Ana și e-mailul ei neterminat.

Poate a dormit prost. Poate trece printr-o perioadă stresantă. Poate mediul în care lucrează o întrerupe permanent. Sau poate există dificultăți mai vechi care merită evaluate.

Dintr-o singură dimineață nu putem ști.

Dar am putea începe prin a pune o întrebare mai utilă decât „De ce nu te concentrezi odată?”.

„Ce anume îți face atât de greu să termini lucrurile și ce te-ar putea ajuta?”

Nu este un diagnostic.

Este, însă, un început mai bun pentru a înțelege problema.