Burnout: ce este și ce nu este?

Vineri, ora 18:47. Ai închis laptopul, ai lăsat telefonul pe masă și ți-ai promis că weekendul acesta nu te mai gândești la serviciu.

Paisprezece minute mai târziu, verifici dacă ți-a răspuns cineva la ultimul e-mail.

Nu era urgent. Nici răspunsul nu este urgent. Dar, dacă tot ai deschis telefonul, arunci o privire și peste calendarul de luni. Două ședințe dimineața, un termen-limită după prânz și o discuție pe care o amâni de trei săptămâni.

Închizi iar telefonul, numai că acum ți-ai amintit că n-ai terminat prezentarea pentru marți.

Felicitări, ai reușit să transformi primele cincisprezece minute de weekend într-o prelungire neplătită a programului de lucru.

La început, lucrurile acestea nu par îngrijorătoare. Ești un om responsabil, îți place ceea ce faci și vrei să iasă bine. Mai răspunzi la un mesaj seara, mai termini un proiect sâmbătă, mai renunți la o pauză fiindcă cineva are nevoie urgentă de ceva.

Problema apare când excepțiile devin programul tău obișnuit.

Începi să te trezești obosit, să te enerveze lucruri care înainte nu te deranjau și să privești fiecare sarcină nouă ca pe încă o greutate adăugată unei zile deja pline. Duminică seara nu te mai gândești ce vei face săptămâna următoare, ci cum vei rezista până vineri.

Iar dacă îndrăznești să spui că nu mai ai energie, cineva îți explică faptul că toți suntem obosiți și că asta înseamnă să fii adult.

Dar oare vorbim despre oboseală obișnuită, stres sau despre ceea ce numim burnout?

Burnoutul nu este numele mai elegant al oboselii

Am ajuns să folosim termenul „burnout” pentru aproape orice perioadă aglomerată. Ai avut trei zile dificile la serviciu? Burnout. Te-ai săturat de ședințe? Burnout. Ai lucrat până târziu și nu mai ai chef să răspunzi la mesaje? Din nou, burnout.

Numai că lucrurile sunt ceva mai nuanțate.

Organizația Mondială a Sănătății descrie burnoutul ca pe un fenomen care apare în urma stresului cronic de la locul de muncă, atunci când acesta nu a fost gestionat eficient. În clasificarea internațională ICD-11, burnoutul nu este considerat o boală de sine stătătoare, ci un fenomen asociat activității profesionale.

OMS identifică trei caracteristici: epuizarea, distanțarea mentală față de muncă, uneori însoțită de cinism, și reducerea eficienței profesionale resimțite.

Să le traducem în limbajul unei zile obișnuite.

Înainte începeai dimineața cu o listă de lucruri pe care voiai să le faci. Acum începi cu gândul că sunt deja prea multe. Înainte te interesau proiectele, colegii și rezultatele. Acum ai ajuns să răspunzi aproape mecanic, iar vestea că apare o sarcină nouă îți provoacă mai degrabă iritare decât interes.

Și, deși muncești în continuare, ai impresia că îți este tot mai greu să faci lucruri pe care altădată le rezolvai fără probleme.

Nu trebuie să apară toate aceste experiențe în aceeași formă la fiecare persoană. Nici nu putem stabili dintr-un articol că cineva are burnout.

Dar putem înțelege de ce există o diferență între o săptămână obositoare și o perioadă lungă în care relația ta cu munca începe să se deterioreze.

Când meseria pe care o iubeai începe să te enerveze

Există o idee destul de răspândită: dacă faci ceea ce îți place, nu vei simți că muncești.

Sună minunat. Până când descoperi că meseria pe care o iubești are termene-limită, clienți dificili, responsabilități, probleme administrative și zile în care nimic nu merge conform planului.

Un profesor care adoră să lucreze cu elevii are în continuare de corectat lucrări și de completat documente. Un medic care își iubește profesia se confruntă și cu ture lungi, oboseală și presiune. Un designer pasionat de creație are, pe lângă proiecte, clienți care solicită a șaptea modificare și spun că este ultima. De data aceasta, ultima.

Pasiunea pentru o profesie și condițiile în care o practici sunt două lucruri diferite.

Faptul că îți place munca nu îți oferă energie nelimitată și nici nu transformă automat orice solicitare într-una rezonabilă.

Uneori tocmai dorința de a face lucrurile bine te împinge să accepți mai multe responsabilități decât poți duce într-un program normal. Nu vrei să dezamăgești, nu vrei să refuzi și te gândești că încă puțin efort va rezolva problema.

Numai că acel „încă puțin” se repetă luni întregi.

La un moment dat, începi să privești cu resentiment activitatea care înainte îți aducea satisfacție. Nu fiindcă ai încetat neapărat să iubești ceea ce faci, ci fiindcă felul în care lucrezi a devenit greu de susținut.

Și ar fi nedrept să reducem toate acestea la lipsa de motivație.

Nu întotdeauna volumul de muncă este problema

Să presupunem că ai două săptămâni aglomerate, cu multe responsabilități și termene-limită.

Sunt solicitante, dar știi de ce muncești, ai sprijinul colegilor, poți stabili prioritățile și ai o perspectivă clară asupra momentului în care lucrurile se vor liniști.

Acum imaginează-ți că ai aproximativ același volum de muncă, dar prioritățile se schimbă în fiecare zi. Șeful îți spune dimineața că un proiect este urgent, iar după-amiaza îți cere altceva, la fel de urgent. Nu ai suficienți oameni în echipă, nu poți influența deciziile și nimeni nu îți explică exact ce se așteaptă de la tine.

La sfârșitul zilei, nu știi dacă ai făcut progrese sau dacă ai petrecut opt ore încercând să ghicești ce voia fiecare.

Diferența contează.

Organizația Internațională a Muncii și OMS identifică printre riscurile pentru sănătatea mintală la serviciu suprasolicitarea, programul imprevizibil, lipsa controlului asupra activității, neclaritatea responsabilităților, relațiile dificile și nesiguranța locului de muncă.

Așadar, problema nu se reduce întotdeauna la numărul de ore lucrate.

Contează și câtă autonomie ai, cât sprijin primești și dacă așteptările sunt realiste.

Mai intervine un aspect despre care vorbim frecvent în România: siguranța financiară.

Este ușor să recomanzi cuiva să își schimbe serviciul atunci când nu îi convine atmosfera de la birou. Mult mai greu este pentru omul care are rate, copii, cheltuieli lunare și niciun alt loc de muncă pregătit.

Uneori, grijile legate de bani îl determină să accepte condiții profesionale care îi afectează starea psihică, tocmai fiindcă alternativa înseamnă o nesiguranță și mai mare.

Nu rezolvăm asemenea situații recomandându-le oamenilor să fie mai pozitivi.

Stres, burnout sau depresie?

Aici merită să fim atenți, fiindcă experiențele se pot suprapune.

Stresul profesional apare atunci când cerințele de la serviciu ajung să depășească resursele pe care le ai pentru a le gestiona. Te simți presat, ai multe de făcut și uneori trăiești cu senzația că ziua se termină înainte să apuci să respiri.

Burnoutul este asociat stresului profesional care persistă și ajunge să fie însoțit de epuizare, distanțare și dificultăți legate de eficiența la muncă.

Depresia este o tulburare de sănătate mintală, cu manifestări care nu se limitează la relația cu serviciul. Îți poate afecta interesul pentru activități, dispoziția, somnul, concentrarea și viața de zi cu zi.

De aici nu rezultă că un om care se simte mai bine în concediu are burnout, iar unul care rămâne trist are depresie. Lucrurile nu se diagnostichează printr-un asemenea test improvizat.

Și nici cele două situații nu se exclud reciproc.

Dacă observi că nu te mai bucură lucrurile care înainte îți făceau plăcere, că somnul este afectat sau că starea ta se înrăutățește, o evaluare profesională te poate ajuta să înțelegi ce se întâmplă.

În același timp, epuizarea și dificultățile de concentrare au și alte explicații, inclusiv medicale. Nu este indicat să punem automat totul pe seama stresului.

Problema cu etichetele este că uneori ne grăbim să găsim una înainte să aflăm ce ni se întâmplă.

Iar înțelegerea situației este mai utilă decât un diagnostic inventat după o căutare pe internet.

O vacanță rezolvă problema?

Să ne imaginăm că, după luni întregi de muncă, reușești să pleci într-un concediu.

Primele două zile îți verifici e-mailurile. În a treia începi să te relaxezi. În a patra îți amintești că săptămâna viitoare te așteaptă proiectul acela dificil. În a cincea ai început deja să calculezi câte zile mai sunt până te întorci.

Ai plecat de acasă, dar o parte dintre responsabilități au venit cu tine.

Odihna contează. Pauzele, somnul și timpul petrecut departe de solicitările profesionale ne ajută să ne recuperăm după perioadele dificile.

Dar dacă te întorci exact în aceleași condiții care au contribuit la epuizare, problemele vor continua să existe.

Este ca și cum ai scoate apa dintr-o încăpere fără să verifici de unde se scurge.

Din acest motiv, recomandările OMS privind sănătatea mintală la muncă nu se concentrează exclusiv pe capacitatea angajaților de a gestiona stresul. Ele includ și schimbări ale condițiilor de lucru, ale organizării sarcinilor, ale programului și ale modului în care sunt sprijiniți oamenii.

Un angajat poate învăța să își organizeze mai bine timpul. Dar, dacă primește permanent mai multe sarcini decât încap în program, problema nu este rezolvată printr-o agendă nouă.

La fel, poți încerca să nu mai verifici e-mailul seara. Însă dacă angajatorul așteaptă răspunsuri imediate la orice oră, trebuie discutată și acea așteptare.

Nu orice dificultate are o soluție individuală.

Și dacă nu îmi permit să-mi dau demisia?

Aceasta este, pentru mulți oameni, întrebarea reală.

Pe internet găsești destule recomandări care sună simplu: părăsește mediile toxice, urmează-ți pasiunea, alege-ți liniștea.

Foarte bine. Dar ce faci când ai o rată scadentă marți, iar pasiunea ta încă nu produce venituri?

În primul rând, renunțăm la ideea că există o singură soluție potrivită pentru toată lumea.

Nu orice persoană epuizată trebuie să demisioneze. Nu orice mediu de lucru poate fi schimbat rapid. Și nu orice angajat are libertatea financiară de a lua o pauză lungă.

Dar merită să identifici ce anume te consumă.

Este volumul de muncă? Lipsa de predictibilitate? Faptul că răspunzi la solicitări în afara programului? Responsabilitățile neclare? Conflictele cu un coleg sau sentimentul că eforturile tale nu sunt recunoscute?

Unele probleme se pot discuta cu managerul, atunci când există un cadru sigur pentru asta. O conversație despre priorități, termene realiste sau împărțirea responsabilităților este mai utilă decât o promisiune vagă că vei încerca să fii mai eficient.

Altele necesită sprijinul colegilor, al reprezentanților angajaților sau al unor profesioniști care cunosc drepturile și condițiile de muncă aplicabile.

Și există situații în care schimbarea locului de muncă devine o opțiune de analizat, cu un plan realist și cu atenție la consecințele financiare.

Între timp, încearcă să îți protejezi perioadele de odihnă, să iei pauzele disponibile și să nu transformi fiecare solicitare într-o urgență personală.

Iar dacă epuizarea persistă sau îți afectează serios viața, discută cu medicul de familie ori cu un specialist în sănătate mintală. Poți afla când merită să mergi la psiholog și ce tip de sprijin este potrivit pentru situația ta.

Nu este nevoie să aștepți să nu mai poți lucra deloc pentru a lua în serios problema.

Dacă ești manager, fructele de la birou nu rezolvă totul

Există companii care au înțeles că starea angajaților contează. Au introdus programe de wellbeing, activități de echipă, abonamente la diverse servicii și, desigur, tradiționalul coș cu fructe din bucătărie.

Sunt inițiative care pot avea valoare.

Dar dacă oamenii lucrează constant peste program, nu au suficient personal, primesc solicitări contradictorii și sunt criticați pentru fiecare greșeală, câteva banane puse lângă espressor nu vor rezolva problemele de organizare.

Ghidul NICE privind bunăstarea psihică la serviciu și recomandările OMS pun accent pe condiții de muncă sănătoase, comunicare, sprijin managerial și intervenții la nivelul organizației.

Asta înseamnă să verifici volumul real al sarcinilor, să stabilești responsabilități clare, să îi implici pe angajați în deciziile care îi privesc și să creezi condiții în care oamenii pot discuta despre dificultăți fără teamă de umilire sau represalii.

Un manager nu trebuie să devină psihoterapeutul echipei.

Dar este responsabil pentru felul în care organizează munca și pentru modul în care reacționează atunci când apar semnale că oamenii sunt suprasolicitați.

Iar dacă trei persoane au plecat în ultimul an invocând epuizarea, merită să investighezi condițiile de muncă înainte să organizezi un nou atelier despre reziliență.

Munca este importantă. Dar nu trebuie să îți consume întreaga viață.

Pentru mulți dintre noi, serviciul înseamnă mai mult decât un salariu. Înseamnă competență, independență, relații profesionale, satisfacția de a construi ceva și sentimentul că avem un rol.

Nu este nimic greșit în a fi ambițios, implicat sau pasionat de ceea ce faci.

Dar există o diferență între a-ți dori să faci o treabă bună și a considera că trebuie să fii permanent disponibil, indiferent ce se întâmplă în restul vieții tale.

Dacă ai ajuns să te simți vinovat când nu lucrezi, să îți verifici mesajele în fiecare seară și să privești weekendul ca pe timpul în care trebuie să recuperezi ce n-ai terminat în timpul săptămânii, merită să te întrebi cum ai ajuns aici.

Nu neapărat fiindcă ai ales greșit profesia. Nici fiindcă nu ești suficient de rezistent.

Uneori, problema este felul în care munca a ajuns să îți ocupe timpul, atenția și energia.

Alteori, există dificultăți de sănătate care trebuie evaluate separat.

Important este să nu considerăm epuizarea permanentă un preț obligatoriu al succesului.

Poți să îți iei munca în serios fără să transformi fiecare zi într-o demonstrație a rezistenței personale. Poți să îți dorești rezultate bune și, în același timp, să ai nevoie de odihnă, relații și timp în care să nu fii responsabil pentru proiectele altora.

Iar când cineva îți trimite vineri seara un mesaj care începe cu „Scuze că te deranjez, dar am o întrebare rapidă…”, merită să verifici un lucru înainte să răspunzi.

Este o urgență reală?

Sau este o problemă care va exista, perfect sănătoasă, și luni dimineață?